Contrafacere de formă

Eu tot am spus, dar nu ai fost atentă
Că tu ești bună nu-i îndeajuns
Pentru această lume repetentă
Ce te lovește-n somn sau pe ascuns.

N-ai auzit... erai prea ocupată
Cu regăsiriea drumului firesc,
Când îți vorbeam de viața de-altădată,
În care mi-a fost dat să te-ntâlnesc.

Vedeam altfel, vedeam ce nu se vede,
Vedeam ceva ca formă și decor
Ce încerca-n trăiri să ne posede
Fiindu-ne miraj revoltător.

Și-am auzit, din lumi îndepărtate
Cum coborau idei cu rol de plan
Pentru porniri spre zări nemăsurate
Ori gesturi cu meniri de paravan.

Spre nicăieri simțeam că te atrage
Un fel de-a fi, fără motiv schimbat
Și-ntr-un altfel concluzii a abstrage,
Dând clipei înțeles absurd, ciudat.

Ți-am spus povești cu întâmplate fapte
Ce sunt, din vremuri vechi, mereu la fel,
Și-apoi ți-am spus de visele de noapte
Ce brusc devin simțirilor model.

Cred că mai știi și îți aduci aminte
Cum, peste fire, drumul ți-ai urnit,
Și, spre a ști că mintea ta te minte,
Piedici ți-a pus voindu-ți-l oprit.

Nimic nu-i nou, eu văd aceeași formă,
Și-aud un glas nedemn, contrafăcut,
Ce-ți cere să respecți voita-i normă
Să-i fii la fel, supusă, ca-n trecut.

N-ai auzit, sau nu ai fost atentă,
Am spus, am repetat, și iar am spus,
E timpul să nu vrei să fii absentă,
Și-a înțelege gânduri ce-s în plus.

Ideea în odisee

Perpetuu, vin idei uitând să plece,
Și întrețin, ca jarul, foc înalt...
Așa se simte gheața mult mai rece
Când umbrele iau seara cu asalt.

Par unele o simplă viziune
Ce n-au deloc susțineri în real,
Străine clar de orice rațiune,
Bătând la porți de absolut banal.

Vin și tot vin, n-am timp să știu de unde,
Și dau soluții multor întrebări
Ce altfel n-aș avea cum le răspunde
Neașteptând efecte și urmări.

Admonestându-mi marea necredință
Pașii-mi parcurg și multe căi invers
Ca să evit a gândului tendință
De-a mărgini întregul univers.

Din oameni curg ca ploile de vară
Idei ce contrazic alte idei
Ce sunt găsite fără de temei
Când mintea de trăire le separă.

Nimic nu stă-mpotrivă, nu reneagă
Condiția de fapt deja-ntâmplat
Prin gândul fugitiv, dezordonat,
Voind a ști, sperând să înțeleagă.

Parcă citind fragmente dintr-o carte
Scrise la cald, cu grabă la greșeli,
Privirii se arată chibzuieli
Cu așteptări de-ajungere departe.

Și se tot naște, din neant, ideea
Din care am întregul înțeles
Al unui carusel ce m-a ales
Să-i scriu, fără de teamă, odiseea.

Pe calapod de judecăți

Caut spre tine, n-am deloc opriri,
Și uneori ajung până la stele
Mai greu vorbesc, în felul meu, de ele,
Dar am, așa cum știi, multe porniri.

De multe ori pun vorbele-ntr-un vers,
Ca să le dau o condensată formă
Și să nu fac discuția enormă,
Vorbind despre întregul univers.

Pe unde nici nu vrei să te gândești
Ajung în neoprita-mi căutare
Și dau așa, zic eu, din întâmplare,
De urma unor vechi, sau noi, povești.

Ce n-am știu, brusc, dat îmi e să știu,
Chiar văd priviri ce caută spre tine,
Și-ți spun, chiar dacă nu îți prea convine,
Că vor, în jurul tău, un gol pustiu.

În tine nu îmi e nimic ascuns,
Și nu se simte nici o-mpotrivire,
Cel mult resimt dorințe de grăbire
A dăruirii întru-ndeajuns.

Apar însă idei cu totul noi,
Pe calapod de judecăți sumare
Ce dau nuanțe faptic țipătoare
Amprentelor cu creste de noroi.

Vin din trecut, cu gând de mai târziu,
Vorbe ce pun în drumu-ți bariere,
Ori înlesniri spre sensuri efemere,
Ce, unora, prin falsuri te descriu.

Caut spre azi, spre mâine și spre ieri
Dar timpul nu-i o strictă noțiune,
Însă-l prevăd și chiar exact pot spune
Că asta-i vremea ultimei poveri.

Necesitate de absență

Haideți, doamnă, nu vă enervați...
Viața este sinceră și dreaptă,
Unii cu un scop vorbesc în șoaptă,
Alții la intenții sunt dedați...

N-are rost, cumva, să vă grăbiți,
Să vă faceți griji sau supărare,
Gura lumii-i totdeauna mare,
Oamenii-s destul de ipocriți...

Nu vă temeți, nu mai stați în corzi...
Știți prea bine cine vă acuză,
Dar, de fapt, ei caută o scuză
Că-s doar cerșetori și nu sunt lorzi...

Nu mai luați în seamă pe limbuți,
Ei vorbesc voind să se audă,
Iar ideea lor, de fel, e nudă,
Mult mai multe-ar spune cei ce-s muți...

Nu vă dați motive de nesomn...
Cel ce viața-și duce-ntr-o dormire
Se tot dă exemplu de-mplinire,
Dându-și singur numele de domn...

Nu-i priviți pe cei cu bețe-n roți,
Piedici știu tot timpul să își pună,
Și, mereu, prin fapta cea mai bună,
Vor să-i știe, doborâți, pe toți...

Nu vă mai gândiți la ce a fost...
Vânătorii, dornici de trofee
Despre viață n-au nici o idee,
Cei mai mulți țintesc, dar o fac prost...

Nu-i mai tolerați pe cei nebuni,
Ei în vorbe-s pricepuți la toate,
Fapta însă la lumină-i scoate,
În esență, plini de fricțiuni...

Haideți, doamnă, nu vă enervați...
Viața duce unde-i dat s-ajungă,
Ocolind se face calea lungă,
N-are sens prea mult să colindați...

Refuz de mască

În lume e o zbatere absurdă,
Și deznădejdea se preface-n prag
Fără simțire, oarbă, chiar și surdă
Punând cu nebunia rămășag.

Strada e plină, plină de reclame,
Comerțul ambulant e cu idei,
Deja se vând, cu tâlc și rol, programe
Despre modelul noilor femei.

Te-am cunoscut cu-o viață mai-nainte
De tot acest necunoscut calvar,
Și nu credeam că pot avea cuvinte
Să scriu acum de viața-ți de coșmar.

Acolo unde n-ai putut să-ți fie
Nici mai frumos, nici bine, nici ușor,
Te-ai aruncat fugind de veșnicie,
Și-ai devenin doar umbră în decor.

Când te-ai convins că totu-i la-ndemână
Doar dacă vrei să tot aduni gunoi,
Ai înțeles că nu-ți mai ești stăpână
Și ești și tu, cu totul, în noroi.

Timpul, trecând, n-a vrut să-ți fie mască,
Nu s-a mai vrut un josnic paravan,
Iar trecerea-i, vezi bine, te demască
Și îți arată cum te treci în van.

Oricât ai vrea, nu poți să fii cu mine,
Oricum aș vrea, nu pot să te iubesc,
Te-ai dus, cu interes, pe căi străine,
Refuzul categoric e firesc.

Fără de clemență

Timp nu mai am de vorbe cu nebunii,
Cu cei ce cred prostia lor știință,
Și au un țel, cu rangul de credință
Să nege existența rațiunii...

Îi simt pe mulți cum țin la o urzeală
În care sunt deja în rol de sfinți,
Dar înarmați cu ură până-n dinți,
Trăgând, trăiri firești, la socoteală.

N-am gând la nici o concurență
Cu cei ce văd un univers în ei
Și crai se cred, iar uneori chiar zei,
Seduși de-o relativă existență.

Roiesc în juru-mi sensuri absolute
Numite, nonșalant, motiv real,
De-a pune semn, mai mic, sau doar egal,
Între femei și ziduri de redute.

Timp nu mai am de certuri cu nebunii,
Cu cei ce contrazic cu bună știință,
Ce și-au făcut din certuri o credință
Voită a fi-n slujba rațiunii.

Absurdul e deja un fel de normă
În care au cultură cei inculți,
Cei care te obligă să-i asculți
Vorbindu-ți de tendințe în reformă.

Nu-mi văd motiv de-a sta, cu insistență,
În calea celor ce gândesc urât,
Doar să le-arăt că le acord clemență
Sătul de ura lor până în gât.

Și sunt atât de mulți, e-o-ntreagă lume
De indivizi cu lene de-a gândi,
Cei ce-s siniștri chiar de fac și glume,
Stăpâni pe ei când pot mereu dormi.

Răspunsul în zadar

Încă mai cred în basme, în povești,
Sau poate chiar în ele cred mai mult
Sătul fiind să stau și să-i ascult
Pe cei ce mă întreabă: "Cine ești?"...

Eu știu de unde vin și cine sunt
Dar dacă spun știu clar că nu-s crezut,
Mă vor numi absurd și încrezut,
Sau prea mânat de-un interes mărunt.

Dar spun, mereu, că vin de nicăieri,
Și nicăieri va fi, cândva, să plec,
Când timpului am să-i devin eșec
Agonisind doar nelumești averi.

Mi-e greu să tot infirm sau să confirm
Poveștile ce mi se spun că-s zvon,
Numit fiind de unii epigon
Sau un credul, de rațiuni infirm.

De multe ori am spus că am venit
Cu-n rost ce bine știu că l-am ales
Fără să am banalul interes
De-a arăta ce-mi este hărăzit.

Am spus și cine sunt... dar în zadar,
Și mi s-au dat răspunsuri prin blestem,
Că nu știam de umbre să mă tem,
Nici nu-i aveam pe morți în calendar.

Răspunsuri la-ntrebări am dat și dau,
Dar întrebări mi se tot pun mereu,
Și am ajuns să spun că-i mult prea greu
Să te audă cei ce minte n-au.

Și tot mă-ntreabă unii: "Cine ești?",
I-aud, firește, însă nu-i ascult,
Să le răspund mi-ar trebui cam mult,
Ori să îi mint, spunându-le povești...