Înscris pentru detractori

Voi detractori ce mă priviți cu ură
Și credeți că mă știți într-adevăr,
Dedați-vă la acte de cultură,
Nu-mi mai luați ideile-n răspăr.

Nu v-am cerut, în nici un fel, părerea
Nici ajutorul nu vi l-am cerut,
Am acceptat să tot păstrez tăcerea,
Când m-ați lovit, oricât m-ar fi durut.

Îmi reproșați idei principiale
Și faceți referire la respect,
Găsindu-mă cu gânduri imorale,
Irealist, de multe ori suspect.

Firesc ar fi, cu multe argumente,
Să tot arăt că voi smintiți idei,
Coroborând consensuri indecente
Cu rațiuni lipsite de temei.

Vă știu blazați, cu ifose și toane,
Râvnind mereu să fiți recunoscuți
Ca și model de flamuri și blazoane,
Și-n firmamente să vă știți văzuți.

Acum doar scriu, și las cuvinte scrise
Ca mărturii spre vremea de apoi,
Când veți ajunge termene prescrise,
Maculatură, bună la gunoi.

Căci va veni, normal, o altă vreme,
Cu întâmplări ce nu se vor opri
Sub semnul unor false anateme
Ce încă pot pe mulți a-i năuci.

Azi voi vorbiți și v-arătați la față,
Punându-mă-n erate, ca destin,
Configurând, cu mintea voastră creață,
Ideea că-s, prin lume, clandestin.

Am să vorbesc... lăsa-voi multe spuse,
Și veți afla ce azi n-aveți habar,
Ca făcători de gânduri presupuse
Jucând la cacialma, jucând murdar.

Cuvintele, eu nu le voi alege,
Nu le voi face aură sau drum,
Dar se vor face literă de lege
Punând la zid ce faceți voi acum.

Schimbata schimbare

Constat, uimit, că viața se tot schimbă,
Că omul e în sine schimbător,
Iar vorba fără graniță se plimbă
Schimbată prin voința tuturor.

Vin cereri de-nțelegere firească
A ceea ce nicicând n-a fost firesc,
Și nici nu stă în firea omenească
Trăirea într-un fel neomenesc.

Și se tot vor idei mereu uitate,
Puse în seama unor sensuri vechi,
Ce-n mod firesc se vor altfel, schimbate,
Având complementare legi perechi.

Îmi este greu, îmi e cu neputință
A fi credul, slugarnic și docil,
Să mă dedau, grăbit, cu bună știință
Preceptului de patos versatil.

Cuvântul spus devine, prin uitare,
Pumnal întâi, apoi un bumerang
Nepăsător la zvonul de schimbare,
La decăderi ori la urcări în rang.

Nimic nu-i nou, dar sunt schimbate toate,
Sunt răsucite, date peste cap,
Mai peste tot se pune bețe-n roate,
Iar cinstea e deja un handicap.

Zâmbesc amar, privesc spre mai departe,
Și văd un orizont întunecat,
Absurdul joacă simplu, pe o carte,
Că și schimbarea are rost schimbat.

Rebel de dor

Nu știe nimeni cât îmi e de dor
De simplitatea vieții ce trăiește
Prin omul ce pe sine se privește,
Simțindu-se, și vieții lui, dator.

În minte timpul e văzut cu rost
De-a măsura ceva ce-n formă trece,
Și de-a mai spune că o vreme rece
Venind, va pune-n drepturi pe "a fost".

În vise prind, ca din neant, contur,
Dintr-un trecut al lumii viitoare
Ce mi-a rămas, cu împliniri, datoare,
Realități ce-s clar fără cusur.

În mod real altceva este clar,
Mintea reface vise nevisate,
Și pune-n întâmplări neîntâmplate
Neobosita trecere-n zadar.

În lupte intră gânduri fără sens
Când tot mereu încearcă să compare
Ceva ce-i mic însă-i văzut ca mare
Prin logica absurdului consens.

Iar ceva mare, când văzut e mic,
În ochii celor lacomi de putere,
Reproșul vrea reduceri la tăcere
Găsind cuvântul mare inamic.

Nu-s bune multe, este mult plea clar,
Și luptele-s, în gând, omniprezente,
Se-ntorc idei, fugind de argumente,
Dorințele se-ndeplinesc barbar.

Oricât se-ntâmplă totul în alt fel
Și cât de mult sunt toate complicate,
De multu-mi dor ajung să-mi fac păcate,
În contra vremii sunt, constant, rebel.

Reverberări în șanse

Îmi las și azi să am ultima șansă
De-a regăsi un gând ce-l știu pierdut
În vremea unui necuprins trecut
Ce încă vrea să-și aibă rol de transă.

Mă rup ușor de visele ciudate
Ce-mi dau idei din vremuri care-au fost,
Punând accent pe fapte fără rost
Și evidențe mult denaturate.

Cu forța ce ucide-n disperare
Petrec un vis la porți ce s-au închis
Ca nu cumva, crezându-se abis,
Să-și vrea ascuns misterul în mirare.

Simt și resimt ciudata umilință
Iscată de un gând istovitor
Pe care cândva, mi l-am vrut decor
Și-acum îmi e îndemn și-mi e dorință.

Motiv nu am să spun că e normală
Vorba cu rost de prag ori de baraj,
Că-mi este fapta un firesc limbaj
Ce-mi face viața, întru tot, reală.

Mai dau o șansă, fără-mpotrivire,
Tendinței de-mplinire prin destin,
Neascunzându-mi gânduri care vin
Dinspre reale sensuri de-mplinire.

Cortina ca hotar

Se sting lumini și ridicăm cortina,
Și-n fața voastră suntem doar artiști,
Ce își asumă, pentru vorbe, vina,
Când râd oricât ca voi să nu fiți triști.

Suntem cei care viața lor și-o lasă
Făcându-vă din gânduri să ieșiți
Uitând de toate câte vă apasă,
Și altfel orizontul să-l priviți.

Vorbim cu noi în pauzele scurte
Mai mult de voi, cât mai puțin de noi,
Culisele ne sunt a casei curte
În care, doar murind, suntem eroi.

Și ne întoarcem, rând pe rând, pe scenă,
Cu rol sau doar ca parte din decor,
Chiar dacă știm că unii, fără jenă,
Pun etichete vieții de actor.

Suntem actori veniți în fața voastră
Cu-n rol deja de alții stabilit,
În nici un fel în rol nu-i viața noastră,
Ea-și intră-n rol la timpul cuvenit.

Pe scenă timp avem de multe glume,
Sau poate chiar să izbucnim în plâns,
Chiar fără de motiv, ceva anume
Din universul clipei, mult restrâns.

Cotina cade însă... totuși cade,
Intrăm în viață și ieșim din rol,
Ne regăsim în multele-i fațade
Fără scenarii, fără staniol.

Netimp și timp

Timp nu mai am de nici un fel de ceartă,
Am însă timp de tot ce pot să fac,
De drumul ce nu vrea să se despartă
De cel ce am să fiu pe prag de veac.

E mult prea multă vorba spre derută,
Absurdul ne consumă, brusc, pe noi,
Că nici o împăcare nu e vrută,
Iar vorbele sunt pline de gunoi.

Se ofilesc ideile frumoase
Și putrezesc tendințele din vis,
Un frig al urii ne pătrunde-n oase,
Adus din noaptea marelui abis.

Nici o speranță morții nu rezistă
Când vorbele se vor a biciui
Puțina toleranță ce există,
Recalibrată-n minus zi de zi.

Iluzia orgoliului dă iama
Prin liniștea firescului normal,
Pe față dându-și, mai apoi, arama,
Fixată între pizmă și scandal.

Și-ntr-un final continua zăbavă
Într-un același punct devine ac
Cu vârful plin de boală și otravă
Ce doar prin moarte își găsește leac.

Timp încă am, dar nu am timp de ceartă,
Destul de multe-n urmă am lăsat,
Nu vreau s-ajung un simplu gură spartă
Ce-și crede vorbă răcnetul lătrat.

Între roman și nodul gordian

Dacă e viața-ntreagă un roman
Cum zice orișicine despre sine,
Eu n-am pretenții, cred că mult mai bine
Sunt creionat de nodul gordian.

Între coperți se-nchide, printr-un gest
Tot ce se poate, prin concluzii, zice,
Și astfel înțelesul e complice,
Cu cel ce e, sau nu prea e, onest.

Sunt adevăr, dar mult prea complicat,
Pentru a fi cuprins într-o poveste,
Că cel ce-am fost, sunt încă cel ce este,
Venind din viitorul întâmplat.

Prin tot ce e ușor de urmărit
Sunt definit prin multele conflicte
Al libertății cu principii stricte
În care-am tot intrat dar n-am ieșit.

Iar de va fi o carte, scrisul meu
De adevăr va sta mereu aproape
Ca nu cumva uitarea să-l îngroape,
Și să mă-ngrop, printre uitări, și eu.

Însă mă-ntorc la nodul gordian
Știut fiind că mulți voiesc să-l taie
Și-l văd, de multe ori, ca și văpaie
Fiind, de fapt, copertă de roman.