Pânda de toamnă

Tăcerea toamnei după colț pândește
Cărarea dinspre munte să ne-o fure,
Și-amăgitor, când fi-va, pe muțește
Să ne îngroape-n frunze, în pădure.

Pare a fi un grav sfârșit de vară,
Ce vine brusc, uitând să dea de veste,
Ținând să fie altfel, dar să pară
Că e deja-nzidit într-o poveste.

Ți-am spus de mult că mie nu îmi pasă
De nici un fel de iarnă sau de toamnă,
De va veni noi nu vom fi acasă,
Drumul ni-i lung, spun azi, frumoasă doamnă.

Avem de mers, avem atâta cale
În care n-avem vreme de oprire...
Sărbătorind aniversări formale
Ajunge-vom un munte de iubire.

Ea însă, știi prea bine, ne pândește,
Gândind că, totuși, vom intra-n tipare,
Că vom ceda văzând că ne lipsește,
Deși-i mereu prezentă-n calendare.

Dinspre front înspre decont

Hai, jucați-vă de-a țara,

puneți totul pe tarabă,

Născociți alte probleme,

arătați un orizont

Dați răspunsuri fără noimă

celor ce pe drept vă-ntrebă

Ce-i, de fapt, în mintea voastră

de o vreți mereu un front?

N-are rost să cerem plată

celor care vin de-afară,

Și ne vor ținuți în lesă,

cu simbrii de slujitori,

Dați-le, pe totdeauna,

dacă vor, întreaga țară

Promițându-le că fi-vom

pe vecie, lor, datori.

Azi, oricum, nimeni nu știe

pe ce cale-o să se poată

Supraviețui o vreme

nicidecum a se trăi,

Într-o altă Românie,

fără milă dezbinată,

Într-o țară-n care legea

e-ncălcată zi de zi.

Profitați de toată ceata

ce-ați stârnit-o prin minciună

Ațâțați la ură oarbă

cât mai mult și peste tot,

Nu vă mai feriți de zvonuri,

ele dau vestea cea bună,

Că de sunt unii-mpotrivă

fi-vor puși degrabă-n bot.

Boala homosexuală

faceți-o, un drept, prin lege

Pervertiți copilăria

să ajungă, omul, trup,

De-i nevoie, proclamați-l,

pe un neromân ca rege,

Și băgați-i la-nchisoare

pe cei ce vă întrerup.

Puneți, prin șantaj politic,

alt impozit peste țară,

Inventați, printr-o sintagmă,

cauze fără motiv,

N-are rost s-avem hotare,

dați o lege să dispară

Statul, ca și noțiune,

e-nvechit și primitiv.

Vindeți și trădați în voie,

faceți jocuri în culise

Să puteți mânca în tihnă

și în tihnă să dormiți,

Iar de nu veți face față,

să visați că vindeți vise,

Celor ce muncesc pâmântul

și voi îi batjocoriți.

Tot vorbiți de centenare,

dați-le și lor otravă,

Pe români încăierați-i

cu diversiuni de soi,

Învârtiți cuțite-n rană

ca să fie și mai gravă,

Trageți țara în sclavie

sau chiar și mai înapoi.

Faceți legi să ne-ngrădească,

să n-avem curaj a zice

Că ne-am săturat de lecții,

de cozile de topor,

Pentru cei rămași în țară

faceți, spre a interzice,

Lege care să le spună

că țara nu-i doar a lor.

Omorâți trecutul țării

puneți-i în cap țărână,

Și-n noroi duceți, cu grabă,

rostul celor trei uniri,

Complotați, trădați, ucideți,

dar cu Biblia în mână

Dați mizeria din minte

buletinelor de știri.

România? Ce rost are

dincolo de-a fi lozinca

Ce v-acoperă micimea

și orgoliul fără sens?

Vă e dragă violența,

și desfrâul, și palinca,

Și vi-i clar că voi chiar faceți

României, rău imens.

Hai, jucați-va de-a țara,

înscenați idei nebune

Reclamați că facem altfel,

că avem alt orizont,

Hai, jucați ultima carte,

de-a-ncerca a ne supune

Hai, grăbiți-vă, că vine

ceasul marelui decont...

Răcnet de bătaie

Răcnesc nebunii îndemnând la luptă
Având dorințe luate cu-mprumut,
Dintr-un crâmpei de plan ideea-i ruptă,
Tradusă în limbajul surdo-mut.

Întâiul gând e pumnul ce lovește
Doar pentru că e strâns spre a lovi,
Stârnit de cel ce altfel lenevește
Și lene-i este chiar de a muri.

Puțin gândesc cei gata de bătaie,
Limbaju-i la nivel de papagal,
Îndeamnă, plini de ură, spre războaie,
Văzând bătaia ca un drept legal.

Nu au habar de-a respecta vreo lege,
Că nici măcar nu au o lege-a lor,
Și nici efectul nu-l pot înțelege,
Nici chiar când pumnul e omorâtor.

Ca-n junglă se răcnește-n plină stradă,
Și se aude urlet de șacali,
Prostia face, iar și iar, paradă,
Clamând pe idioții virtuali.

Nu-i de ajuns... ei vor doar foc și sânge,
Vor caldarâmul, iar, un eșafod,
Convinși fiind că răcnetul înfrânge
Pe cei ce nu-s cu ei pe calapod.

Freamăt nervos se simte, chiar de vede
În gesturi, în cuvântul de salut,
Nebunii, neavând în ce se-ncrede,
Răcnesc devize luate cu-mprumut.

Prag de vis

Nu-s cărţi în lume vise să explice,
Nici să-nțeleagă care-i timpul lor,
Când visătorul grabnic se dezice
De adevărul prea tulburător.

Idei mai vechi se pun în altă formă,
Se-aşează pe normalul calapod,
Ca-n logica umană, punctiformă
Să fie cap de punte ori de pod.

Nimic nu-i tot, doar fapta pare nouă,
Omul se crede nou şi înnoit,
Şi-mpărţitor al vieţii, pe din două,
Având vederea doar prin explicit.

Timpul, în vise, nu e o măsură
Ci doar un semn al trecerii de prag,
Minimizat de clara-i trăsătură
De-a fi, doar netrăirii, falnic steag.

Ni se arată, cumva ni se spune,
Când noi suntem mai greu stăpâni pe noi,
Că nu avem decât a ne supune
Ori, de nu vrem, căderii în nevoi.

Cu greu se strâng ideile-n cuvinte,
Şi nu pot decât îndemn de drum,
Chiar de-ar putea lovi sau să alinte,
Faptei din vis au rol mereu postum.

Ni se explică paşii, chiar urmarea,
De ne lăsăm oglinzi de vis să fim,
Şi ne lăsăm seduşi de întâmplarea
Care, oricum, urmează s-o trăim.

Tulburare la vedere

V-am privit şi de departe,

v-am văzut şi de aproape,

Când credeaţi că arde focul

sau vin mari şi tulburi ape,

Când în zbateri întrebării

nu aveaţi ce îi răspunde

Negăsind, prin întuneric,

locuri spre a vă ascunde.

V-am ştiut având o faţă,

ce-o voiaţi mereu văzută,

Însă vă aveaţi o alta,

multora necunoscută,

Pe sub preşuri vechi gunoaie

le-ascundeaţi cu strășnicie,

Obsedaţi de-a sta acolo

cel puţin o veşnicie.

Din absurduri recursive

v-aţi lovit mereu prin spate,

Şi-aţi privit înspre orgoliu

dându-i mare-nsemnătate,

Oricine v-a fost aproape,

din mândrie şi prostie,

Pentru a vă face pofta,

iadului l-aţi dat simbrie.

Tot ce aţi numit iubire

a fost într-a voastră lege,

Obligând la abstinenţă

pe cel care n-o-nţelege,

La arginţii din gunoaie

n-aţi privit nicicând cu silă,

Vi i-aţi vrut pe orice cale...

nu v-aţi arătat cu milă.

Nu învinuiţi străinii

că e rău la voi, acasă,

Căutaţi mai pe aproape

când durerea vă apasă,

Nu lungiţi prea mult ideea,

nu priviţi înspre departe...

V-aţi jucat cândva cu focul,

trimiţându-vă la moarte...

Poezia ca acuză

De ani şi ani sunt judecat că scriu,
Că mi-a ajuns un viciu poezia,
Şi că mă mint că ea mă ţine viu,
Deşi nu-mi este asta meseria.

Curge reproşul, uneori e val
Şi lovitura-i simt... E multă ură,
Chiar dacă sub motivul că-i banal,
Trece cu mult de-a logicii măsură.

Mai mult de-atât, eu, omul, sunt blamat,
Numit, accentuat, un pierde-vară,
Şi-n limita răbdării încercat
Ca să îmi văd menirea drept povară.

Şi tot ce ştiu, şi tot ce pot să fac,
E pus la zid, ca fără trebuinţă,
De cei ce-şi vor simţire bunul plac
Când nu le este lor de folosinţă.

Nu sunt mirat, dar sigur nu pricep
Cum ura poate fi o bucurie,
Celor ce cred că viaţa mi-o concep
Prin gândul de a scrie poezie.

Nu mă explic, dar doar aşa sunt eu,
Efect cauzator de întâmplare,
Cu tot ce dat îmi e de Dumnezeu
Să fiu lăsând în urmă-mi o urmare.

Efemer, abstract, banal...

Viața-mi, trecând, ajunge un întreg
De amănunte vagi, fără valoare,
Când fără de-mpliniri întâmplătoare
Îmi poate fi motiv să mă reneg.

Ce e real e cu motiv real,
Palpabil, și vizibil prin efecte,
Însă uitând de minime aspecte
Devine efemer, abstract, banal.

În umbre, de-i posibil, când privesc,
Constat că întâmplările ciudate
Sunt fapte ce-au rămas neterminate
Și-s obligat, ca drum, să ocolesc.

Prezente sunt în fiecare pas,
Și-n orice faptă îmi găsesc o vină,
Când între întuneric și lumină
De gândul revanșard mă las atras.

Când însă-i clar că pasu-mi stă în loc,
Mă știu dator cu gândul despre mine,
Cu barieră între rău și bine,
Și prea puțina-mi cale de mijloc.

Ce-i ireal nu e lipsit de sens
Oricât aș vrea să-l văd cu nepăsare,
Mizând pe o totală separare,
Nici să-l evit nu pot, ca gol imens...

Astfel realul, e-ntr-un fel, altfel,
Continuă idee și prezență,
Punând doar adevăru-n evidență,
Potrivnic uneori, ba chiar rebel