Poezia ca acuză

De ani şi ani sunt judecat că scriu,
Că mi-a ajuns un viciu poezia,
Şi că mă mint că ea mă ţine viu,
Deşi nu-mi este asta meseria.

Curge reproşul, uneori e val
Şi lovitura-i simt... E multă ură,
Chiar dacă sub motivul că-i banal,
Trece cu mult de-a logicii măsură.

Mai mult de-atât, eu, omul, sunt blamat,
Numit, accentuat, un pierde-vară,
Şi-n limita răbdării încercat
Ca să îmi văd menirea drept povară.

Şi tot ce ştiu, şi tot ce pot să fac,
E pus la zid, ca fără trebuinţă,
De cei ce-şi vor simţire bunul plac
Când nu le este lor de folosinţă.

Nu sunt mirat, dar sigur nu pricep
Cum ura poate fi o bucurie,
Celor ce cred că viaţa mi-o concep
Prin gândul de a scrie poezie.

Nu mă explic, dar doar aşa sunt eu,
Efect cauzator de întâmplare,
Cu tot ce dat îmi e de Dumnezeu
Să fiu lăsând în urmă-mi o urmare.

Efemer, abstract, banal...

Viața-mi, trecând, ajunge un întreg
De amănunte vagi, fără valoare,
Când fără de-mpliniri întâmplătoare
Îmi poate fi motiv să mă reneg.

Ce e real e cu motiv real,
Palpabil, și vizibil prin efecte,
Însă uitând de minime aspecte
Devine efemer, abstract, banal.

În umbre, de-i posibil, când privesc,
Constat că întâmplările ciudate
Sunt fapte ce-au rămas neterminate
Și-s obligat, ca drum, să ocolesc.

Prezente sunt în fiecare pas,
Și-n orice faptă îmi găsesc o vină,
Când între întuneric și lumină
De gândul revanșard mă las atras.

Când însă-i clar că pasu-mi stă în loc,
Mă știu dator cu gândul despre mine,
Cu barieră între rău și bine,
Și prea puțina-mi cale de mijloc.

Ce-i ireal nu e lipsit de sens
Oricât aș vrea să-l văd cu nepăsare,
Mizând pe o totală separare,
Nici să-l evit nu pot, ca gol imens...

Astfel realul, e-ntr-un fel, altfel,
Continuă idee și prezență,
Punând doar adevăru-n evidență,
Potrivnic uneori, ba chiar rebel

Hotărâtoarea vreme

Iată-i vremea... n-am cuvinte

spre a-ți spune pe-ndelete

Despre sacra-mi datorie

de-a face să se repete

Clipa-n care-am fost făptașii,

neștiuți de nici o lume,

Ce au dat, împreunării,

nu doar nume, ci renume.

Într-un fel de revenire,

motivată de idee,

Te vei ști că ești o cale,

nicidecum o simplă cheie,

Când idei complementare

se vor arăta la față,

Întorcându-te, vei spune

că îți este dor de viață.

Fi-va, într-un fel, momentul

când în lacrimi îți vei pune

Și regretul, și speranța,

fapte rele, fapte bune,

Când punându-le-n balanță

vei ști cum ți-a fost căderea,

Ca, urmând o nouă noapte,

să trăiești, cu rost, plăcerea.

Azi e timpul... azi e vremea

ce încet ajunge clipă,

Neștiuți de ochii lumii

să ne fim, fără risipă,

Dar cu sens de dăruire

și firească acceptare

A ideii că doar Cerul

știe-a faptelor urmare.

Crezi că-i tocmai potrivită

spre plecare multa grabă,

Și-ți e greu a înțelege

că și viața-i o tarabă,

Însă-n ciobul de mândrie

oală spartă nu se vede,

Nici tu nu îți vezi greșeala,

nici în semne nu poți crede.

Ai încă un timp al șansei

și am rol de-a fi o cale

De a nu-ți pleca urechea

înspre vorbe mari, dar goale,

Simpla nouă-mpreunare

va fi urma de lumină

Ce îți va grăbi schimbarea

ce, oricum, e dat să vină.

Iubire, floare...

Iubire pururi floare, crudă floare,
Un bob de rouă, lacrimă de soare,
Știu ce departe drumu-ți poate duce,
Și cum speranța-n suflet readuce.

Mi-ai dat, o vreme aripi de-nălțare,
Apoi, priviri mi-ai dat, spre-ntreaga zare,
Și-am învățat că-mi dai cât pot eu duce...
M-am răstignit, de voie, pe-a mea cruce...

Iubire, prea frumoasă, rară, floare,
Nu prea te-mpaci cu lumea muritoare,
Furtunile mereu vor să te rupă
Ideile se țin să te corupă.

Ispitele își lasă la-ntâmplare
Rostul ce-și vor, de-a fi mereu chemare,
Punând, fără cruțări, idei sub lupă
Din tot nimicul ce le preocupă.

Iubire, floare... crudă, rară floare,
Firească doar când ești întâmplătoare,
Mereu simți coasa care te pândește
Și norul ce deasupră-ți se oprește...

Și doar de nori e plină-ntreaga zare,
Cuțitele lucesc prin buzunare,
Lumina nopții-n umbre se dosește,
Iar umbra morții crește și tot crește...

Fără echivoc, temei

Ești undeva departe, prea departe,
De unde doar în gând te mai aduc,
Punându-te, ca versuri, într-o carte,
Timpul lăsându-l de-a se ști caduc.

Acum nimic nu ni se poate spune,
Nici noi prea multe nu avem de zis,
Ne suntem jar și ne suntem cărbune,
Spre focul viu ce ni se-arată-n vis.

Ești, fără echivoc, în așteptare,
Voind să-ți fie clar cât te aștept,
Știind că-mi ești dorință și chemare,
Și țel îți sunt, și-mi ești deja concept.

În frământări, de multe ori, în noapte,
Din vise, prin simțiri, îți amintești,
Că mi-ai vorbit de sensuri și de fapte
Ce ne vor umple viața cu povești.

Timpul, acum, se trece, se tot trece,
Așa cum are, pururi, obicei,
Și-i arșiță, ori ger extrem de rece,
De după cum îi vin, tacit, idei.

Nu-i o-ntâmplare că presimți o clipă
Ce nu ți-o vezi a fi decât un gând,
Știind că este prima și-n risipă
Nu vrei s-o ai, grăbită, dispărând.

Te vezi pe tine și mă vezi pe mine,
Într-un normal și rodnic corolar,
În care fiecare-și aparține
Și celuilalt se dă, de-a pururi, dar.

Și vezi așa, cum noapte după noapte,
Se descompun și recompun idei,
Cum sânii tăi, ca două mere coapte,
Ne sunt speranței negreșit temei.

Decisiva profunzime

Tu mă întrebi, nu știu cum să-ți răspund,
Că știu destul de multe despre tine,
Și că mi-e greu, cu greu mă mai ascund,
Să nu vorbesc de vremea care vine.

Știu multe din întregul tău trecut,
Din cele ce ți-e teamă a fi spuse,
Dar un motiv, banal, necunoscut
Mă face să le văd, de mult, apuse.

Nimic nu mi se pare important,
Valoarea are vremea următoare,
Și timpul ce, voind a fi liant,
Pune accent acut pe întâmplare.

Ce este-a fi nu-mi e deloc ascuns,
Și-n gânduri vin povești și multe fapte
Ce creionează, cert, un clar răspuns,
Bazat, firesc, pe-ntâia albă noapte.

Ca să-ți răspund nu ar ajunge-o zi,
Ar trebui să scriu o nouă carte
Despre cum poți, fără-ntrebări, iubi,
Și despre drum spre dincolo de moarte.

Îți spun că văd cum ochii ți se-nchid
Șimținu-mi căutarea-n profunzime
Lăsându-mi dreptul ca, mereu lucid,
În tine să devin viitorime.

Și despre timpul când, plecând în vis,
În vei lăsa deplina libertate
De-a fi-n deplină formă și decis,
Spre a trezi simțiri deja uitate.

Acesta-i primul pas, și-i suntem noi
Cei ce pot sparge porți și baricade,
Și pot ajunge, totdeauna-n doi,
Câștigătorii marii escalade.

Noi, amândoi, și căutarea

Te ascult și-n vorba ta fugară,
Văd întregul vieții orizont,
Văd că ziua vieții-ți e un front
Și-ți e grea a luptelor povară.

Viața ta îmi pare o oglindă...
Te zăresc pierdută-n căutări,
Dar și-ntr-o mulțime de-ntrebări
Ce-s un rug pândind să se aprindă.

Chiar când simt că ții idei ascunse
Nu-ți mai cer și eu un alt răspuns,
Mi te-arăți și-mi este de ajuns...
Nu-ți mai ai secrete nepătrunse.

Viața mea la fel... e-o căutare,
Către un concentric absolut,
Care știu că vine din trecut
Spre o altă viață, viitoare.

Timpul, mai mereu, se-mpotrivește,
Mai mereu mă face să aștept,
Îmi aruncă-n față un concept,
Și trece, și deloc nu se oprește.

Toate trec, și e firesc să treacă,
N-avem timp când pasul ni-l grăbim,
Doar așa a fost să regăsim
A iubirii, protectivă, teacă.

Căutăm un drum, un gând, o faptă,
Căutăm firesc ori nefiresc,
Mulți, în jurul nostru-mbătrânesc,
Noi mai vrem urca încă o treaptă.

Tot privind spre viață-ți dau de veste,
Că mă simt, deodată, obosit,
Te-am găsit și, iată, m-ai găsit,
Și intrați suntem deja-n poveste.