Contrazisa senectute

De-aș fi un gând, am fi doar o poveste
Am fi știuți ca cei care au fost,
Și nimeni n-ar fi-n stare să ateste
Că facem fapte și avem un rost.

Am fi știuți ca cei care au fost,
Un el și-o ea, ajunși la senectute,
Legalizatul clipei avanpost
În lupta cu ispite absolute.

Un el și-o ea, ajunși la senectute,
Vom fi venind din timpul viitor
Recunoscând ideile pierdute
De cei ce azi trăiesc știind că mor.

Vom fi venind din timpul viitor
În timpuri pline de gândiri complice,
Când tot ce pare azi nemuritor
Prin moarte-și va dori să se explice.

În timpuri pline de gândiri complice,
Voi fi ce sunt, nicicum un simplu gând,
Ca visul ce consensuri contrazice,
Fără regrete ziduri doborând.

Lipsit de bariere

De-acasă-am mers atâți ani lumină,
Nici nu mai știu acum a-i număra,
Dar simt că am o mult prea mare vină
Că nu am vrut, pe drum, întârzia.

Văd stelele pe cer și, ca pe hartă,
Refac, în gând, întortocheatul drum,
Și îl numesc, precum în viață, soartă,
Ce-a dat contur trăirilor de-acum.

Spun despre gând că știu de unde vine,
Și despre forța lui de neoprit,
Fără-mprumuturi de scorniri străine,
Ori limitări cu sens de infinit.

Probabil nasc doar semne de-ntrebare
În mintea celor ce își spun atei,
Când nu-s găsit, prin sensuri, în tipare,
Nici cum mă vor, ori să mă creadă, ei.

Ei vor să creadă că îmi este teamă,
Că mint vorbind de vieți și nemuriri,
Că viața mea, ca și a lor, e-o dramă
Efect normal al marii adormiri.

Eu nu preț pe simpla existență,
Și nu mă-mbrac deloc în haina ei,
Banalitatea n-o percep esență
Ci simplă-nșiruire de idei.

Dar mintea nu-mi mai pune bariere,
Am sensul vieții clar și definit,
Nu mai vânez ispite și himere,
Țintesc cu rost știind ce-am nimerit.

Vorbesc de clipa care-mi aparține,
Spunând că ea-i prezentul definit,
Prin gândul care dispre Ceruri vine,
Și-n nici un fel nu poate fi oprit.

Astfel nu știu ce-nseamnă renegarea,
Normal e totul să-mi asum deplin
Fiind mereu, oricum mi-e așteptarea,
Un simplu om, printre stăini, străin.

Vânzări de praf

Ne tulbură pe toți această vreme,
Dormim urât, urât găsim și-n vis,
Și zi de zi tot rezolvăm probleme
De parcă viața-i doar un compromis.

Trăim idei, tot mai puține fapte
Ne vom găsi, cândva, în amintiri,
Că abia mai avem, în miez de noapte
Un gând fugar spre rosturi și meniri.

Ca oameni, clar, avem de dus o cruce,
Dar azi o facem și mai grea a fi,
De parcă vrem testa cât poate duce
Cel ce prin sine vrea a nemuri.

Dar de ajuns se pare că nu este,
Sunt unii ce vor mult și mult mai mult,
Ca avuția grabnic să ateste
Că au însemnul vrednicului cult.

Iar alții, mai rămași pe moda veche,
Neacceptând normalul vieții mers,
Nu înțeleg ideea de pereche,
Idee fundament de univers.

Și de la ei, prin conștientă vrere,
Asupră-ne furtunile se-abat,
Cu alte greutăți, cu grea durere
Cu întâmplări ce, cap în cap, se bat.

Avem de dus mai multe și mai grele
Idei și întrebări fără răspuns,
De am ajuns să vindem praf de stele,
Pe față rar, dar tot mai des, pe-ascuns.

Și vremea-i o eternă tulburare,
Oamenii cad și în trăiri decad,
Tristețile sunt fără de hotare,
Nici viața nu-și mai are claru-i vad.

Contrafacere de formă

Eu tot am spus, dar nu ai fost atentă
Că tu ești bună nu-i îndeajuns
Pentru această lume repetentă
Ce te lovește-n somn sau pe ascuns.

N-ai auzit... erai prea ocupată
Cu regăsiriea drumului firesc,
Când îți vorbeam de viața de-altădată,
În care mi-a fost dat să te-ntâlnesc.

Vedeam altfel, vedeam ce nu se vede,
Vedeam ceva ca formă și decor
Ce încerca-n trăiri să ne posede
Fiindu-ne miraj revoltător.

Și-am auzit, din lumi îndepărtate
Cum coborau idei cu rol de plan
Pentru porniri spre zări nemăsurate
Ori gesturi cu meniri de paravan.

Spre nicăieri simțeam că te atrage
Un fel de-a fi, fără motiv schimbat
Și-ntr-un altfel concluzii a abstrage,
Dând clipei înțeles absurd, ciudat.

Ți-am spus povești cu întâmplate fapte
Ce sunt, din vremuri vechi, mereu la fel,
Și-apoi ți-am spus de visele de noapte
Ce brusc devin simțirilor model.

Cred că mai știi și îți aduci aminte
Cum, peste fire, drumul ți-ai urnit,
Și, spre a ști că mintea ta te minte,
Piedici ți-a pus voindu-ți-l oprit.

Nimic nu-i nou, eu văd aceeași formă,
Și-aud un glas nedemn, contrafăcut,
Ce-ți cere să respecți voita-i normă
Să-i fii la fel, supusă, ca-n trecut.

N-ai auzit, sau nu ai fost atentă,
Am spus, am repetat, și iar am spus,
E timpul să nu vrei să fii absentă,
Și-a înțelege gânduri ce-s în plus.

Ideea în odisee

Perpetuu, vin idei uitând să plece,
Și întrețin, ca jarul, foc înalt...
Așa se simte gheața mult mai rece
Când umbrele iau seara cu asalt.

Par unele o simplă viziune
Ce n-au deloc susțineri în real,
Străine clar de orice rațiune,
Bătând la porți de absolut banal.

Vin și tot vin, n-am timp să știu de unde,
Și dau soluții multor întrebări
Ce altfel n-aș avea cum le răspunde
Neașteptând efecte și urmări.

Admonestându-mi marea necredință
Pașii-mi parcurg și multe căi invers
Ca să evit a gândului tendință
De-a mărgini întregul univers.

Din oameni curg ca ploile de vară
Idei ce contrazic alte idei
Ce sunt găsite fără de temei
Când mintea de trăire le separă.

Nimic nu stă-mpotrivă, nu reneagă
Condiția de fapt deja-ntâmplat
Prin gândul fugitiv, dezordonat,
Voind a ști, sperând să înțeleagă.

Parcă citind fragmente dintr-o carte
Scrise la cald, cu grabă la greșeli,
Privirii se arată chibzuieli
Cu așteptări de-ajungere departe.

Și se tot naște, din neant, ideea
Din care am întregul înțeles
Al unui carusel ce m-a ales
Să-i scriu, fără de teamă, odiseea.

Pe calapod de judecăți

Caut spre tine, n-am deloc opriri,
Și uneori ajung până la stele
Mai greu vorbesc, în felul meu, de ele,
Dar am, așa cum știi, multe porniri.

De multe ori pun vorbele-ntr-un vers,
Ca să le dau o condensată formă
Și să nu fac discuția enormă,
Vorbind despre întregul univers.

Pe unde nici nu vrei să te gândești
Ajung în neoprita-mi căutare
Și dau așa, zic eu, din întâmplare,
De urma unor vechi, sau noi, povești.

Ce n-am știu, brusc, dat îmi e să știu,
Chiar văd priviri ce caută spre tine,
Și-ți spun, chiar dacă nu îți prea convine,
Că vor, în jurul tău, un gol pustiu.

În tine nu îmi e nimic ascuns,
Și nu se simte nici o-mpotrivire,
Cel mult resimt dorințe de grăbire
A dăruirii întru-ndeajuns.

Apar însă idei cu totul noi,
Pe calapod de judecăți sumare
Ce dau nuanțe faptic țipătoare
Amprentelor cu creste de noroi.

Vin din trecut, cu gând de mai târziu,
Vorbe ce pun în drumu-ți bariere,
Ori înlesniri spre sensuri efemere,
Ce, unora, prin falsuri te descriu.

Caut spre azi, spre mâine și spre ieri
Dar timpul nu-i o strictă noțiune,
Însă-l prevăd și chiar exact pot spune
Că asta-i vremea ultimei poveri.

Necesitate de absență

Haideți, doamnă, nu vă enervați...
Viața este sinceră și dreaptă,
Unii cu un scop vorbesc în șoaptă,
Alții la intenții sunt dedați...

N-are rost, cumva, să vă grăbiți,
Să vă faceți griji sau supărare,
Gura lumii-i totdeauna mare,
Oamenii-s destul de ipocriți...

Nu vă temeți, nu mai stați în corzi...
Știți prea bine cine vă acuză,
Dar, de fapt, ei caută o scuză
Că-s doar cerșetori și nu sunt lorzi...

Nu mai luați în seamă pe limbuți,
Ei vorbesc voind să se audă,
Iar ideea lor, de fel, e nudă,
Mult mai multe-ar spune cei ce-s muți...

Nu vă dați motive de nesomn...
Cel ce viața-și duce-ntr-o dormire
Se tot dă exemplu de-mplinire,
Dându-și singur numele de domn...

Nu-i priviți pe cei cu bețe-n roți,
Piedici știu tot timpul să își pună,
Și, mereu, prin fapta cea mai bună,
Vor să-i știe, doborâți, pe toți...

Nu vă mai gândiți la ce a fost...
Vânătorii, dornici de trofee
Despre viață n-au nici o idee,
Cei mai mulți țintesc, dar o fac prost...

Nu-i mai tolerați pe cei nebuni,
Ei în vorbe-s pricepuți la toate,
Fapta însă la lumină-i scoate,
În esență, plini de fricțiuni...

Haideți, doamnă, nu vă enervați...
Viața duce unde-i dat s-ajungă,
Ocolind se face calea lungă,
N-are sens prea mult să colindați...